Drama



Dupa ce-am invatat atatia ani cu gandul ca voi avea un job decent si un salariu care sa-mi permita sa nu mai cer toata ziua de la parinti, am ajuns sa impart pliante in intersectie. Nu ca promotiile de genul acesta ar fi ceva “indecent”, dar praful, noxele si mizeria strazilor, toate aruncate de rotile masinilor in gura, nas, pe fata, m-au facut sa ma simt atat de prost si de penibil, cum nu m-am mai simtit vreodata. In plus, treceau tot felul de persoane dubioase, de pustani de bani gata, care claxonau aiurea, cereau numere de telefon sau se uitau la noi ca la ultimele zdrente ce, in viziunea lor, cerseau, de fapt intr-un mod rusinos, la colt de strada. Adesea le-am citit pe fete soferilor de Jeep-uri, Audi, BMW-uri dezgustul, sila, teama de a deschide geamul unor persoane, ca noi, care isi onorau jobul dintre semafoare, pentru o suma de bani nesemnificativa intr-un oras ca Timisoara. Am trait atunci o drama, una dintre cele mai mari drame ale vietii mele... Dar am cunoscut, in acelasi timp, strada asa cum este “ea”. Plina de mizerie, de oameni care trec si carora nu le pasa de cel care vinde ziare la coltul ei, pentru numai 5-6 lei pe ora. De cel care sta acolo ore in sir in frig, in tarana, in mizerie si curent, nemancat. Diploma mea de 10 nu a mai valorat nici doi bani vechi sau noi in momentele alea. Pentru ca nimeni nu stia asta. Eu simteam, in schimb, ca toata munca mi se scurgea pe strada o data cu visurile mele, ma simteam minuscula, abandonata unei societati care ea insasi se lepada de mine in intersectia semaforizata. De aceea, acum il apreciez mai mult pe cel care se chinuie sa vanda ziare la colt de strada. Pentru ca poarta cu siguranta in el o poveste in care se mai distinge cu adevarat omenescul, firescul uman.