duminică, 31 mai 2009

Press Conference in Vienna 2008

European Commission’s members: Heidrun Silhavy, Federal Minister for woman, Media and Regional Policy, Austria: “ICT development is a very important thing for our society, because of the economy’ turbulences. Our purpose is to offer poor people and disability persons the chance to involve in the development of the society. We want that non-academicly, migrants and young people can acces Intrernet.Eric Besson, Minister of State to the Prime Minister, with responsibility for Forward Planning, Assessment of Public Policies and Development of the Digital Economy, France: “ICT companies have developed a lot in the last years. Nowadays it’s essential to know how to use the Internet. It’s easier to get done with the formalities and the possibility of a fast contact with different cultures and acces to education. E-inclusion means social cohesion and the attempt to bring people together through ICT. Without having knowledge about Internet it represents a large problem, from a social point of view. That’s why we have to develop the acces to technology for that part of society which is vulnerable.”Erwin Buchinger, Federal Minister of Social Affaires and Consumer, Austria: “We can make the use of isolated groups to grow up. To bear in mind the fact that on 3rd December is The European Day of Disability Persons, we desire the information and communication acces being free”.Fabio Colasanti, General Director of Information Society and Media Directorate said that E.U. is supporting financially this project. It is a programme that will be on-going for many years from now on.

Editors: Viorica Sîrbu, Tiberius Țurcaș
The European Commission takes atitude

Imagine a digital world where there are no barriers in communication, a world that is, in fact, a market of opportunities and where everybody is in touch and involved in new technology. This is what The European Commission e-inclusion Ministerial Conference from Vienna is trying to persuade the audience. Maybe you will ask yourselves what e-inclusion means. Nothing easier to explain. All it is about social cohesion, which implies different ways of cooperation between people from all over the world, no matter what age, sex, religion, work field or physical skills. The purpose of the programme is to eliminate digital divide, but also to emphasise the advantages of information communication technology (ICT).
As Fabio Colasanti, General Director of Information Society and Media Directorate, said, the agenda of this year conference is based on three major points: opportunities, acces and solidarity. First of all, the opportunities refer to the chance for everybody, able or disable, young or old, educated or less educated, active socially or isolated to use computers, mobile phones and Internet to improve their lives and work. In Colasanti’s point of view, the ones that know how to handle a computer can get a good job faster. Secondly, the acces is about central services such as health, education being accessible. No one is left behind. Last but not least, solidarity was described as the heart of the European model. We all have to share a commitment of solidarity and participation.The digital inclusion community is the engine of changing. There are some challenges that society must face: globalization, demographic change, but also the power of individuals such as the communities. This is what specialists call “the challenge of the todays”. All of us should be stimulated for realizing the benefits of digital communication. For instance, adgeing well. The Ambiant Assisted Living Joint Programme (AAL), which The Parliament adopted in 2007, is very important, because brings people together and they will react positively.For an accesibilty future, for elderly to be actively included in social life, the individual telecentres. such as Telecentre Europe, maintain everyday activities with citizens. Thus, each society is concentrated to built a strong informational system. It is essential to assure that every citizen has acces to digital literacy. Digital must be digital for everyone.
Eric Besson, Minister of State to The Prime Minister with responsibility for Forward Planning, Assessment of Public Policies and Development of the Digital Economy in France also sustains the promotion of an informational society for all.

Editors: Viorica Sîrbu, Tiberius Ţurcaş
The life…stronger than the movies

A selection of personal tales highlighting the positive impact ICT has had on their lives.At the E-inclusion Ministerial Conference from Vienna, three people, whom, at first sight, seems to know nothing about computers, were invited to testimony about their digital experiences. They were from Austria, France and UK.The first lady, Frieda Spielmann, 82, has discovered her pasion for computers at 75, when she bought her first laptop. She says Internet acces makes her life better and more interesting. “The curiosity was the reason for getting in touch with IT. I hadn’t a goal in my mind. Over the years, I became to use digital camera and powerpoint”, said the old lady, who is also taking classes about computers. Frieda has established many targets that she wants to aim, and, if she continues with her ambition, she will surely have succes.Jamshid Kohandel from France has talked about the wonderful role of ICT in his life. Discovering the Internet world, he passed through his disabilty of being blind from birth. “Thanks to computers, I have acces to th books”, said Jamshid.
Rhodri Buttrick, UK, has never imagined that he will be at university without ICT because of his hand problems. He suffers from Dyslexia, which is a learning disbility that manifests primarily as a difficulty with written language, particularly with reading and spelling. It is separate and distinct from reading difficulties resulting from other causes, such as a non-neurological deficiency with vision or hearing, or from poor or inadequate reading instruction. Evidence also suggests that dyslexia results from differences in how the brain processes written and/or spoken language. Although dyslexia is thought to be the result of a neurological difference, it is not an intellectual disability. Dyslexia has been diagnosed in people of all levels of intelligence. He can’t write as fast as his schoolmates, so he found a phonic way. This is based on voice for writing, but on the computers.

Editors: Viorica Sîrbu, Tiberius Ţurcaş

1000 mondial


Ana-Maria Nedelcu face parte din breasla sportivilor de valoare ai oraşului Timişoara. În măsura în care la doar 16 ani a obţinut deja numeroase premii in tenis, era suficient să enumăr trofeele câştigate pentru a-i contura identitatea, fără să-i dezvălui numele.
Cu opt locuri întâi, din 20 de concursuri naţionale (Tenis Cup Sen, Cupa Transilvaniei la Oradea şi Cluj), astfel începe cariera sportivă de succes a tinerei. Vicecampioană naţională la vârsta de zece ani, obţine ulterior un loc în clasamentul tenismenelor profesioniste (WTA). Câştigă Donat Junior Cup, la categoria 21 de ani şi Circuitul profesionist pentru femei (Remax Open, pentru seniori), pe când avea 15 ani. Calificată pe tabloul principal în turnee din Germania, Slovenia, Danemarca, Elveţia, Austria, Ana-Maria Nedelcu este înscrisă la cluburi sportive din Timişoara şi Augsburg.
Din palmaresul tenismenei mai fac parte: Cupa Yonex Balingen, Cupa Frank Tennis Yonex şi premii obţinute la Hunedoara şi Garmin.
Clasată pe locul 17 la simplu, feminin, în cadrul Federaţiei Române de Tenis şi pe 1000 în lume, tânăra îşi doreşte cu ardoare ca pasiunea sa pentru acest sport să se concretizeze în mari succese şi pe viitor. Datorită faptului că antrenamentele, echipamentul şi turneele sunt costisitoare (ajung la 50.000 euro anual, potrivit spuselor mamei sale), este dificil pentru familie să acopere toate aceste cheltuieli.


Viorica Sîrbu

sâmbătă, 30 mai 2009

O lume ce sfâșie în tăcere


Gara de Nord, Timișoara. Unii așteaptă trenul către București. Alții își mai cumpără, încă, bilete.
Într-un colț, lângă sala de așteptare, un copil stă cu mâna întinsă. Privirea lui chinuită reprezintă un strigăt mut pentru afecțiune. Unghiile-i murdare de pământ, mânuțele-i degerate de frig și cicatricea înfiorătoare de pe obrazul stâng par a ascunde mari suferințe.
Mă așez lângă el. Cu greu îl determin să vorbească despre gândurile care-i macină figura. Are probleme serioase de auz, dar și de vorbire. Se teme să spună ce are pe suflet, se bâlbâie, abia articulează cuvintele. Îl cheamă Florin. Are opt ani. Cel puțin așa crede. Numele de familie nu și-l cunoaște. Mama lui l-a abandonat de mic, prea mic, pentru a-și aminti când, unde s-a întâmplat totul sau cine era EA. Știe doar că bărbatul care l-a crescut a făcut acest lucru pentru a se folosi de tânăr. Mai mult a trăit prin gări, trenuri sau pe scaunele de așteptare de pe peroane. Acasă, la omul care nu l-a învățat vreodată, ce înseamnă să ai o familie, a avut parte numai de pumni, palme, lovituri de curea. Pentru că nu-i aducea bani suficienți ca să-și cumpere țigări și alcool, acest individ a stins țigara pe obrazul băiatului. Pe arsură, i-a varsat, apoi, vin. Repeta scena ori de câte ori considera de cuviință. De fiecare dată stingea țigara în același loc. Copilul e plin de vânătăi pe burtă și acum, după ce s-a urcat cu picioarele pe el. Pe bărbat îl cheamă Marcel. Locuiește în Ploiești, nu mai știe exact unde.

La casa din gară

Întrebându-l dacă obține sume necesare pentru a supraviețui, răspunde că nu-i nimeni obligat sa-i dea mâncare, când alții i-au dat viața ca să sufere. Din gară, nu a obținut nimic mai bun, cei mari îl duc cu forța la periferiile orașelor și îl snopesc în bătaie pentru bani. Se întoarce mereu, la casa lui din gară, cu picioarele goale și cu spatele zgâriat și rănit. Nu are cine să-l apere…
Mulți trec pe lângă el și ori nu-l observă ori îl privesc cu dispreț, teamă sau repulsie. E murdar, cu hainele zdrențuite. Îi curge nasul. Respiră greoi. Câinele său, Doru, la fel de trist și amărât ca și baiatul, îl mai încălzește și îi ține de urât. Cu el se joacă. E unicul său prieten adevărat.
În ochii săi de copil, lacrimile au secat de mult. Nici nu mai știe să plângă. Nu o are pe mami, ca să-l mângâie. E singur în voia sorții…Și bolnav. Tușește. Nu cunoaște tandrețea, gustul unei supe calde sau îmbrățișarea protectoare și plină de dragoste a părinților. Universul copilăriei sale este unul prea dur, fără jucării și ciocolată, fără mâncare chiar. Trăiește cu teama zilei de mâine, iar azi, acum, suportă, din nou, stigmatul copilului abandonat. Ar vrea să se ascundă de griji, dar unde, când ele sunt urme atât de adânci în sufletul lui inocent?
Acest caz reflectă faptul că legea 272/2004, privind drepturile copilului la protecție împotriva oricărei forme de abuz fizic sau emoțional, precum și împotriva oricărei forme de exploatare și dreptul la educație și îngrijire medicală, a fost încălcată atât de cel care a luat copilul în grijă, cât și de cei care l-au abandonat.
Conform statisticilor redate în Monitorul de Vaslui din 08.04.2007, în Spitalul Județean de Urgență, Vaslui, au fost abandonați 30 de copii, dintre care, 24 din motive sociale, zece prunci, la Spitalul de Copii, Bârlad și șase copii au fost părăsiți de părinți la Spitalul Municipal Huși, în decursul anului 2007.


Viorica Sîrbu

Articol premiat în cadrul Galei UNICEF, prezentate de Andreea Marin Bănică


,,Mi-am câştigat primii bani la poker”


Consideră că râsul este o vitamină pe care dacă nu o iei zilnic, pierzi din viață ceva. Râde, într-adevăr, aproape tot timpul.
Marcel Tolcea, director al Muzeului de Artă din Timişoara, jurnalist, profesor la Universitatea de Vest, mi-a acordat, astăzi, acest interviu.


Ce tip de muzică ascultaţi?

Ascult muzică veche, preclasică, simfonică, jazz. Imi place muzica din diverse perioade. De pildă, acum, se aude la calculator un jazz absolut senzaţional al trupei lui Woody Allen. El este un actor ce mă pasionează. Imi plac câteva trupe în mod deosebit.

Ce trupe vă plac în mod deosebit?

The Beatles pentru mine este o galaxie. Led Zeppelin, îmi place U2, Colosseum, muzica lui Janis Joplin, Jethro Tull, Coldplay.


Care melodie dintre cele preferate vă defineşte cel mai bine personalitatea? De ce?

Îmi place melodia Stormy Monday Blues a trupei Colosseum şi cred că mă defineşte bine deoarece este un cântec ce schimbă ritmul. Eu sunt o persoană ce trece de la o fază la alta, asemenea unui geamăn tipic. Prefer şi Skating away on the thin ice a lui Jethro Tull, dar şi una dintre cele mai melancolice melodii a trupei The Beatles, Let it be.

Aţi afirmat că în momentul în care aţi început să scrieţi poezii copilăria a continuat pentru dumneavoastră, dar pe de altă parte aţi spus că scriaţi poezie pentru a impresiona o fată. Care este motivul real ce v-a determinat să faceţi poezie?

E o clipă în viaţa unui om când vrea să se laude, să spună lucruri frumoase, să fie el interesant. Pentru mine, scriitorul este un actor ratat. El îşi imaginează o scenă de cuvinte pe care o propune lumii înconjurătoare şi vrea să fie apreciat, lăudat, deşi, uneori, spune lucruri îngrozitor de triste. Scriitorul este o persoană drăgăstoasă; prin ceea ce spune, el arată afecţiune oamenilor din jur.

Dar pe dumneavoastră, ce anume v-a determinat să scrieţi?

Aşa cum ai spus deja, m-am lăudat unei fete că sunt poet şi a trebuit să-i aduc dovada.





Ce profesie aveaţi când aţi câştigat primii banii şi în ce i-aţi investit?

(Râde). Primii bani i-am câştigat în studenţie, la o partidă de poker.

Pe ce i-aţi cheltuit?

Pe albume de artă.

Ce albume de artă v-aţi cumpărat atunci?

Van Gogh, Cezanne, Toulouse Lautrec. Erau albume din acelea cu 40 de lei bucata. Cred că mai am vreo 30 de albume de atunci.

... Dar acum sunteţi chiar directorul Muzeului de artă din Timişoara. Cum aţi devenit director?

Prin concurs. Printr-un concurs de împrejurări. D. Ostaficiuc, preşedintele Consiliului Judeţean, dorea un consilier pe probleme de cultură şi pentru a gestiona situaţia Muzeului Banatului. Ne-am sfătuit împreună şi am decis să desfacem acel muzeu, în Muzeul de Artă şi Muzeul Banatului.

De ce v-a ales d. Ostaficiuc pe Dvs. pentru această funcţie?


Avea mai multe nume în intenţie, printre care şi cel al lui Robert Şerban, care tocmai alesese atunci să meargă la Editura Brumar. Ar fi fost neserios să se apuce de altceva la scurtă vreme. Nici eu nu prea m-aş fi înhămat la aşa ceva. Te trezeşti noaptea şi te întrebi dacă te ridici la înălţimea unei asemenea minuni.

Şi vă ridicaţi la înălţimea acestei minuni?

Din punctul meu de vedere, aşa şi aşa.

De ce spuneţi acest lucru?

Pentru că s-ar putea face mult mai multe lucruri şi uneori sunt împrăştiat în alte proiecte. Universitatea în primul rând. Dar şi în altele. De exemplu, acum sunt membru în Bordul Naţional, al Fondului Cultural Naţional şi trebuie să citesc tot felul de proiecte editoriale. Dar îmi place, nu mă plâng.

Care este activitatea Dvs. , concretă, ca director al Muzeului de Artă, în cadrul muzeului?

Dirijez activităţile de aici, din muzeu, vorbesc cu directorii de instituţii şi facem strategii de comunicare, organizez evenimente, ţin speechuri, aduc sponsorizări, stabilesc legături cu autorităţile.

Promovaţi imaginea muzeului în presă?

Da, sigur.

Deci, Dvs. vă ocupaţi...?

Nu, eu coordonez, supervizez.


Printre profesiile pe care le aveţi este şi cea de profesor al Universităţii de Vest, din Timişoara. Aţi avut conflicte cu fostul rector al acestei universităţi, Ioan Mihai, în urma cărora i-aţi intentat acestuia mai multe procese. Pentru unul dintre procese aţi primit daune substanţiale. Ce beneficii a adus acest câştig studenţilor din Universitatea de Vest?

O, deja aproape că am şi uitat că am avut un diferend cu d. Mihai. Câştiguri? Nu se va mai proceda la încărcarea notelor didactice, ceea ce este un lucru foarte bun şi pentru profesori, şi pentru studenţi. Cred că în urma conflictului cu Grupul De Reformă Universitară s-a întărit şi poziţia studenţilor.

L-aţi criticat pe fostul rector, Ioan Mihai, că nu a făcut suficiente lucruri pentru binele studenţilor de la Vest. De ce nu aţi candidat Dvs. la postul de rector?

Eu mi-am asumat o misiune, aceea de a fi director la Muzeul de Artă.Vreau să fiu serios, am un contract pe care trebuie să-l duc măcar patru ani. Pe de altă parte consider că nu sunt bun să fiu rector.

De ce nu sunteţi bun pentru postul de rector?

Acolo trebuie o persoană care să ştie foarte bine legislaţie, să cunoască mecanismele economice. Şi să fie un bun negociator cu sindicatul, cu ai lui colegi, de fapt. De doi ani, sunt mai mult musafir în Universitate.

Ce înseamnă faptul că sunteţi musafir în acea universitate?

Sincer, nu-mi petrec cât timp îmi doresc în universitate.

...

Care este situaţia presei studenţeşti în Timişoara?

Sunt două tipuri de presă: cea pulverizată şi cea organizată. Cea organizată a resuscitat cum arată şi interviul de faţă, pentru că şi tu lucrezi la o astfel de publicaţie. Prin cea pulverizată înţeleg presa care îi include pe studenţii din redacţii. Adică sunt studenţi care lucrează la publicaţiile timişorene.

Ce caracteristici are presa realizată de studenţi?

Nu cred că există presă studenţească, să fim bine înţeleşi. Aşa cum nu există poezie şi artă studenţească. În audio-vizual este studioul Tele U, care are caracteristicile presei studenţeşti. Mie niciodată nu mi-a creat această televiziune emoţii plăcute. E ca un fel de cimitir. Văd tot felul de interviuri cu profesori de la Politehnică, în principal, care se comportă ca nişte statui în viaţă. Aceştia dau sfaturi şi povestesc lucruri plictisitoare despre secţia lor, chestii care nu intră în atribuţiile presei. Presa e o instituţie care veghează societatea, nu trebuie să ridice monumente şi statui. Activitatea ei este aceea de a fi critică. De ce să existe doar presă studenţească şi nu şi de bătrâni sau a pensionarilor?

Ce teme merită abordate într-o publicaţie a studenţilor?

Subiecte care ţin de avantajele şi dezavantajele vieţii de student. Dacă aş fi patronul unei astfel de reviste i-aş chema pe studenţi şi i-aş întreba ce-i frământă. De exemplu despre situaţia din cămine, şpăgile care se dau pentru locurile din internate, problema cu drogurile, prostituţia... Acestea sunt teme mari care merită într-adevăr tratate.

Cine trebuie să înfiinţeze astfel de publicaţii?

În universitate, la secţia de jurnalism, au existat numeroase tentative de a resuscita presa studenţească. A fost un Agent 037, am avut un forum studenţesc mai vechi, prin anii ’90. Consider că e o iniţiativă care trebuie să aparţină mai mult studenţilor şi cadrelor tinere. Dacă ar exista mai multe intenţii de acest gen, ar fi mai multă presă despre studenţie.

În ce măsură există jurnalişti de valoare în presa studenţească?

Nu-mi dau seama în ce măsură există jurnalişti de valoare. Sunt mulţi jurnalişti care încep într-un fel şi sfârşesc într-altul. Pe la 18-22 de ani e vârsta naivităţii. Apoi, realizezi că meseria de jurnalist nu-ţi aduce prea multe foloase şi intri în herghelia lui X-ulescu, Y-ulescu, pentru că acolo câştigi mai mulţi bani. Da, într-adevăr, acesta este mersul lucrurilor. Există mulţi tineri care sunt foarte buni. Eu cred, totuşi, că în facultate nu poţi învăţa meseria de jurnalist. La faţa locului o înveţi, dar constaţi că ceea ce vezi pe teren nu e la fel cu ceea ce ai învăţat la şcoală. Necazul e că începi să uiţi unele lucruri elementare.


Viorica Sîrbu
Din cutia cu dungi

Penitenciarul de maximă siguranţă, Timişoara. Simt ca pentru cei închişi aici, libertatea înseamnă viaţă si oricare dintre noi o poate pierde în orice clipă. Înăuntru, totul funcţionează după legile junglei şi nu corespunde nici măcar imaginaţiei unuia aflat dincolo de gratii. Poveşti reale închise în frustrări, indiferenţă-n faţa sentimentelor şi mii de zile de refulări se ascund în cutia cu dungi de fier. Revolte sufleteşti tacite, duse cu anii, care şi astăzi sapă golul şi singurătatea lor, a deţinuţilor, imi lasă impresia sfârşitului oricărei încercări de reabilitare socială şi morală. Trupuri vii, pietrificate-n ele, ce nu cunosc semnificaţia termenului pudoare, împart aerul unei grele condamnări, dar care nu-mi inspiră milă, ma lasă rece. În ochii lor, ce poartă sfidarea legii fără păreri de rău, citesc stigmatul pus de societatea care îi împinge cu repulsie spre margini. Ma arată cu degetul, fluierând printre gratii, ca şi când ar fi zărit de departe apa mării. Ca şi cum înstrăinarea lor se risipeşte acum în iluzia şi bucuria că am venit să-i vedem, pentru că nu i-am uitat de tot la periferii. Sau probabil mirosim a libertate şi asta le provoacă simţurile. Încearcă să deţină controlul asupra mea, prin fixarea privirii, dar nu sunt capabili să admită faptul că nu au această putere, deoarece nimeni nu mai crede de mult în ei. Trăiesc pentru instinctele primare. Se supun economiei de troc. Cumpără cu ţigări respectul, mâncarea şi sexul. Lumea de afară li se pare un vis de care încearcă să se agaţe cu mâini vinovate.
Acum când îi privesc printre gratii, trăiesc un paradox. Nu vreau să-i pun şi eu la zid pentru ceea ce au făcut, dar nici nu sunt de partea lor. Nu pot sa fiu.
Lui i se spune Romi. La prima vedere, imi inspira teama. Miroase groaznic a tutun si un pic a rom. Poarta ochelari. E din Arad. A urmat Facultatea de Drept, liber fiind. A absolvit-o, vara trecută, la închisoare. Are carte de muncă. Nu a lucrat niciodată. Şi-a făcut-o pe baza unui contract încheiat la firma tatălui său. De 3103 zile, prezent în puşcărie. Ispăşeşte o pedeapsă de 22 de ani pentru trafic şi consum de droguri. „În 1990, în noaptea de Revelion au venit nişte prieteni de-ai mei din America şi aveau cocaină. Băusem mult alcool înainte. Dar să-ţi zic ceva, e fals să spui că drogurile au efecte asemănătoare. Heroina îţi creează o stare de beatitudine şi ţi se rupe de tot ce-i în jurul tău. Te trezeşti moleşit. Eu am făcut blocaj respirator, insuficienţă respiratorie. Dacă beam şi un pahar de apă minerală, îl vomitam cu presiune la opt metri după. Mintea omului e dependentă de foarte multe lucruri. Ţie îţi place să faci sex? Da, îţi place. Nici eu nu am fost vreodată dependent de droguri, fac doar ceea ce-mi place. Am luat tot ce există în România, absolut tot şi e ceva fenomenal. Oricum m-am prezentat la procuror din alte motive. E foarte dificil să lupţi împotriva sistemului. Când erai tu mică, pe Calea Aradului a explodat o maşină, în care au murit nişte indivizi, cunoscuţi de-ai mei. Mascaţii au înconjurat casa şi mama plângea pentru că nu ştia ce se întâmplă. Eu nu eram în ţară. După o lună, deşi nu am fost chemat la citaţie şi nu m-a turnat nimeni, primesc cea mai mare pedeapsă din Europa pentru droguri. Cel puţin, aşa am considerat eu”.
Şi mai consumi?
Îmi râde în faţă viclean şi insinuant.
- Nu, e împotriva legii.
Afară cum era?
- Afară, voi aveţi posibilitatea de a alege. Eu sunt nevoit să împart aerul aici.
Afirmă neclintit. Mă analizează cu privirea asemenea unui psiholog, de parcă mi-ar fi putut citi interiorul mai bine decât aş fi făcut-o eu. E frivol şi se uită cu invidie. Mocneşte ceva în el. Premeditează totul. Consideră apoi că m-a ghicit şi îmi recomandă heroina.
Curios, pe corpul său nu se observă nici un tatuaj! „Mi se pare imbecil să te tatuezi, poţi fi identificat mai uşor şi nu sunt de acord cu asta”.
Care este situaţia cu infecţiile?
- E o problemă extrem de gravă. Pe cei contagioşi îi izolează în alte camere. De multe ori însă, te duci la medic că te doare rău stomacul şi îţi dă trei aspirine după care te trimite înapoi. Eu evit să mă aşez pe alte paturi, pe unii a trebuit să-i învăţ că e necesar să se spele. Dar la noi în cameră e atât de curat că şi gospodinele ne-ar invidia.
Într-adevăr, tricoul călcat la dungă, manichiura prea aranjată, ceasul scump, destul de elegant, îi trădează bunul gust.
Timp de cinci ani a stat închis în celulă. Ieşea în curte o oră pe zi cu cătuşele la mâini şi legat la picior. „La un moment dat se instalează fenomenul de îndobitocire, dar trebuie să-l amâni şi astfel am devenit un specialist în îndeletniciri pitoreşti. Citesc foarte mult. Îţi recomand cu căldură Regina sudului de Arturo Perez-Reverte şi Quo Vadis de Henryk Sienkiewicz”. Acum, activează ca om de serviciu şi ajutor al psihologilor din penitenciar. De curând, s-a căsătorit cu o necunoscută, partenera sa fiind în aceeaşi situaţie. 15 ani pentru complicitate la omor. Ea este la Arad şi nu are permisiunea de a-l vizita. „În ianuarie divorţăm”, spune el cu indiferenţă. Grimasa de nepasare pe care o face imi provoaca scarba. Imi dau seama ca nu e capabil de sentimente nobile. „Mariajul nostru a fost o înţelegere între doi oameni maturi. Am auzit eu că e bună şi i-am scris o frază în care îi propuneam să sfidăm împreună legea. Am făcut-o pentru sex. S-a întâmplat prima oară, după 3090 de zile de închisoare. Nu veți putea simți niciodată ce am trăit eu și ea atunci”. Pare hulpav dupa placere carnala, ca un lup nebun in cautare de hrana. Se agita, se foieste pe scaun, respira accentuat.
Singura sa temere e că nu va ieşi sănătos. Nu regretă nimic din ce-a făcut şi dacă ar fi s-o ia de la capăt, ar proceda la fel. O mare suferinţă îi tulbură, însă, albastrul deja bolnav al ochilor. A murit mama lui. Nu a avut voie să meargă la înmormântare. E singurul lucru care îl determină să schiţeze o urmă de sentiment, doar asta îl mai mişcă, după câte a îndurat în schimbul faptelor inavuabile. E o lovitură mai puternică decât închisoarea. Când a aflat că va ajunge aici, era ziua mamei sale. „O chema Maria”. Nici atunci nu apucase să-i ducă flori şi asta se vede că-l macină. Ochii lui mi-o spun limpede. E unica formă de demnitate ce nu l-a părăsit încă.
Îşi aminteşte apoi că nu-i la mănăstire şi îşi revine. Sufletul său poartă strânsoarea de fier a gratiilor. I se citeste in privirea calculată, rece, cu care ma fixează. Îi e ciudă că sunt libera. Ar vrea să-mi spună asta, dar se preface resemnat. Ştie că nu îşi permite să facă probleme. Iese la 52. Mai are 13 ani de pedeapsă. Tot nu-i pare rău.
El este Copil Gheorghe Roman, reținut de poliție pentru că vindea extasy cu 12 DM /bucata dealer-ilor din Chișinău. Prins cu peste 100 de pastile asupra sa, potrivit ziariștilor arădeni, învață bine legea tăcerii. Acum, am în fața mea un intelectual, ale cărui fapte ilegale sunt trădate numai de acest mediu, în care l-am cunoscut. După gesturi, l-aș vedea în spatele unui birou, seducând, cu un zâmbet pervers, în costum și la cravată, audiența. Are charm. Vorbește frumos. Știe să-și manipuleze interlocutorul și a terminat cu brio cursurile de la Școala Vieții.


Viorica Sîrbu
Aici a tăcut cuvântul


Pulbere de nori. Dar nu picură. Miroase a tămâie, lumânări și busuioc. Petale de flori rupte, vestejite-n durere, acoperă cărările. Un praf de fum amestecat cu zăpușeală îneacă pur și simplu! Îți apasă respirația până în suflet și simți cum sentimentele te sufocă. Nu mai poți înghiți. Aerul doare. În cimitir e vară, dar cimitirul o spune tăcând. Și tocmai această lipsă a glasului inspiră tristețe. Ești într-o lume care nu vorbește, care ți se arată prin piatră, pământ și lemn. O lume ce te îmbrățișează, cu singurătate, prin forma crucilor, fără pulsul ființei . Ești într-un univers care a absorbit chipuri, zâmbete, înțelepți, copii, analfabeți și curve…Acum, sunt cu toții, deopotrivă, la fel de tăcuți, de introvertiți. Prea târziu ca să le poți afla caracterul! În candelele aprinse pe morminte s-a stins, de fapt, lumina de pe figura lor. Se vor a fi treziți, prin puterea simbolului oferit de candele, de către suflete ce-i poartă cu devotament pe pământ. Privind, o clipă numai, în stânga, spre poarta de ieșire din cimitir, se observă câteva cruci căzute, câteva morminte, pe care iarba le roade în neștire. Atât de singuri să fi rămas ei? Dar, probabil că nu le mai pasă, pentru că nu mai simt vibrațiile noastre. Nu mai tremură la slăbiciunea lumii pe care au lăsat-o cu mizeriile, intrigile, iubirile și poveștile ei infinite.
Mireasmă de untdelemn, de mir se împletește în coroanele funerare de trandafiri, crini, jerbera. A început să plouă torențial peste cruci, iar mormintele abundă de noroi. „Timpul pare să înece durerea pricinuită de marile pierderi din viață, dar durerea izbucnește iar și iar”, se poate desluși scris cu negru și auriu pe o cruce de marmură. O poveste imensă de dragoste s-a rupt aici, în izvorul de durere al soției sale, Marika.
În spate, lângă gard, sunt două cruci micuțe. Erau gemeni. Trei ani. Cătălin și Violeta. Nu au avut timpul necesar să învețe cuvântul. S-au dus înainte de a-l putea înțelege. Și continuă să tacă fără vlagă.
O tresărire mă determină să întorc capul spre poartă, din nou. Scârțâie de la vânt. Dar teama de a sta de vorbă cu interlocutori care nu-ți pot spune povestea lor, nu îți arată felia de viață pe care ți-ai dori s-o afli, te face să te cutremuri. Sunt singurii cărora le ceri un interviu și îl acceptă prin tăcere. Cu ei porți un dialog deosebit. În locul acesta, în care a tăcut, pe buze nevăzute, cuvântul, îți rămâne posibilitatea de a-i simți înțelesul. Aici îmbraci informația așa cum vrei, pentru că sufletul e cel care ți-o transmite. Din suflet se formează vorba, ca răspuns la întrebările interviului.


Viorica Sîrbu