sâmbătă, 30 mai 2009

O lume ce sfâșie în tăcere


Gara de Nord, Timișoara. Unii așteaptă trenul către București. Alții își mai cumpără, încă, bilete.
Într-un colț, lângă sala de așteptare, un copil stă cu mâna întinsă. Privirea lui chinuită reprezintă un strigăt mut pentru afecțiune. Unghiile-i murdare de pământ, mânuțele-i degerate de frig și cicatricea înfiorătoare de pe obrazul stâng par a ascunde mari suferințe.
Mă așez lângă el. Cu greu îl determin să vorbească despre gândurile care-i macină figura. Are probleme serioase de auz, dar și de vorbire. Se teme să spună ce are pe suflet, se bâlbâie, abia articulează cuvintele. Îl cheamă Florin. Are opt ani. Cel puțin așa crede. Numele de familie nu și-l cunoaște. Mama lui l-a abandonat de mic, prea mic, pentru a-și aminti când, unde s-a întâmplat totul sau cine era EA. Știe doar că bărbatul care l-a crescut a făcut acest lucru pentru a se folosi de tânăr. Mai mult a trăit prin gări, trenuri sau pe scaunele de așteptare de pe peroane. Acasă, la omul care nu l-a învățat vreodată, ce înseamnă să ai o familie, a avut parte numai de pumni, palme, lovituri de curea. Pentru că nu-i aducea bani suficienți ca să-și cumpere țigări și alcool, acest individ a stins țigara pe obrazul băiatului. Pe arsură, i-a varsat, apoi, vin. Repeta scena ori de câte ori considera de cuviință. De fiecare dată stingea țigara în același loc. Copilul e plin de vânătăi pe burtă și acum, după ce s-a urcat cu picioarele pe el. Pe bărbat îl cheamă Marcel. Locuiește în Ploiești, nu mai știe exact unde.

La casa din gară

Întrebându-l dacă obține sume necesare pentru a supraviețui, răspunde că nu-i nimeni obligat sa-i dea mâncare, când alții i-au dat viața ca să sufere. Din gară, nu a obținut nimic mai bun, cei mari îl duc cu forța la periferiile orașelor și îl snopesc în bătaie pentru bani. Se întoarce mereu, la casa lui din gară, cu picioarele goale și cu spatele zgâriat și rănit. Nu are cine să-l apere…
Mulți trec pe lângă el și ori nu-l observă ori îl privesc cu dispreț, teamă sau repulsie. E murdar, cu hainele zdrențuite. Îi curge nasul. Respiră greoi. Câinele său, Doru, la fel de trist și amărât ca și baiatul, îl mai încălzește și îi ține de urât. Cu el se joacă. E unicul său prieten adevărat.
În ochii săi de copil, lacrimile au secat de mult. Nici nu mai știe să plângă. Nu o are pe mami, ca să-l mângâie. E singur în voia sorții…Și bolnav. Tușește. Nu cunoaște tandrețea, gustul unei supe calde sau îmbrățișarea protectoare și plină de dragoste a părinților. Universul copilăriei sale este unul prea dur, fără jucării și ciocolată, fără mâncare chiar. Trăiește cu teama zilei de mâine, iar azi, acum, suportă, din nou, stigmatul copilului abandonat. Ar vrea să se ascundă de griji, dar unde, când ele sunt urme atât de adânci în sufletul lui inocent?
Acest caz reflectă faptul că legea 272/2004, privind drepturile copilului la protecție împotriva oricărei forme de abuz fizic sau emoțional, precum și împotriva oricărei forme de exploatare și dreptul la educație și îngrijire medicală, a fost încălcată atât de cel care a luat copilul în grijă, cât și de cei care l-au abandonat.
Conform statisticilor redate în Monitorul de Vaslui din 08.04.2007, în Spitalul Județean de Urgență, Vaslui, au fost abandonați 30 de copii, dintre care, 24 din motive sociale, zece prunci, la Spitalul de Copii, Bârlad și șase copii au fost părăsiți de părinți la Spitalul Municipal Huși, în decursul anului 2007.


Viorica Sîrbu

Articol premiat în cadrul Galei UNICEF, prezentate de Andreea Marin Bănică

2 comentarii:

  1. Trist,dar adevarat:) frumos articol...pacat ca nu poti scrie doar de lucruri bune si frumoase...ptr ca vor exista mereu lucruri triste...Nu suntem inca atat de dezvoltati psihic,economic...dar mai ales sufleteste ca sa putem face ceva ,sa-i putem ajuta pe cei care au nevoie...mai ales copii si batranii care sunt neajutorati...Poate candva vom reusi macar sa incepem sa facem ceva in privinta asta....U ai inceput cu articolul asta...sper sa-l citeasca mai multi:)BAFTA IN CONTINUARE!:)

    RăspundețiȘtergere
  2. dar totusi unii se complac in situatia cersetorului. unora li se face mila de ei si le mai da cate un banut, altora nu le pasa. nu stiu daca Florin stie, dar daca el ar fi dus la o casa de copii, orfelinat, ar avea o viata mai buna. ar avea o locuinta in care iarna este caldura, ao avea prieteni, ar avea poate si cate un sponsor venit din strainatate pentru a-i cumpara haine. dar putini stiu chestia asta, si si mai putini accepta sa mearga la o casa de copii, un orfelinat. articolul este un reportaj mic, dar soarte frumos.

    RăspundețiȘtergere