Aici a tăcut cuvântul


Pulbere de nori. Dar nu picură. Miroase a tămâie, lumânări și busuioc. Petale de flori rupte, vestejite-n durere, acoperă cărările. Un praf de fum amestecat cu zăpușeală îneacă pur și simplu! Îți apasă respirația până în suflet și simți cum sentimentele te sufocă. Nu mai poți înghiți. Aerul doare. În cimitir e vară, dar cimitirul o spune tăcând. Și tocmai această lipsă a glasului inspiră tristețe. Ești într-o lume care nu vorbește, care ți se arată prin piatră, pământ și lemn. O lume ce te îmbrățișează, cu singurătate, prin forma crucilor, fără pulsul ființei . Ești într-un univers care a absorbit chipuri, zâmbete, înțelepți, copii, analfabeți și curve…Acum, sunt cu toții, deopotrivă, la fel de tăcuți, de introvertiți. Prea târziu ca să le poți afla caracterul! În candelele aprinse pe morminte s-a stins, de fapt, lumina de pe figura lor. Se vor a fi treziți, prin puterea simbolului oferit de candele, de către suflete ce-i poartă cu devotament pe pământ. Privind, o clipă numai, în stânga, spre poarta de ieșire din cimitir, se observă câteva cruci căzute, câteva morminte, pe care iarba le roade în neștire. Atât de singuri să fi rămas ei? Dar, probabil că nu le mai pasă, pentru că nu mai simt vibrațiile noastre. Nu mai tremură la slăbiciunea lumii pe care au lăsat-o cu mizeriile, intrigile, iubirile și poveștile ei infinite.
Mireasmă de untdelemn, de mir se împletește în coroanele funerare de trandafiri, crini, jerbera. A început să plouă torențial peste cruci, iar mormintele abundă de noroi. „Timpul pare să înece durerea pricinuită de marile pierderi din viață, dar durerea izbucnește iar și iar”, se poate desluși scris cu negru și auriu pe o cruce de marmură. O poveste imensă de dragoste s-a rupt aici, în izvorul de durere al soției sale, Marika.
În spate, lângă gard, sunt două cruci micuțe. Erau gemeni. Trei ani. Cătălin și Violeta. Nu au avut timpul necesar să învețe cuvântul. S-au dus înainte de a-l putea înțelege. Și continuă să tacă fără vlagă.
O tresărire mă determină să întorc capul spre poartă, din nou. Scârțâie de la vânt. Dar teama de a sta de vorbă cu interlocutori care nu-ți pot spune povestea lor, nu îți arată felia de viață pe care ți-ai dori s-o afli, te face să te cutremuri. Sunt singurii cărora le ceri un interviu și îl acceptă prin tăcere. Cu ei porți un dialog deosebit. În locul acesta, în care a tăcut, pe buze nevăzute, cuvântul, îți rămâne posibilitatea de a-i simți înțelesul. Aici îmbraci informația așa cum vrei, pentru că sufletul e cel care ți-o transmite. Din suflet se formează vorba, ca răspuns la întrebările interviului.


Viorica Sîrbu